Ce sunt fibroamele?
Leiomioamele sau mioamele, deseori impropriu denumite fibroame uterine, sunt formațiuni tumorale benigne (necanceroase) ce se găsesc la nivelul uterului. Deși cauza exactă a apariției lor nu se cunoaște, se știe că sunt proliferări ale țesutului muscular și/sau fibros ce par a fi influențate de către estrogen (hormon feminin produs de ovare). După menopauză, odată cu scăderea nivelului circulant de estrogen, majoritatea fibroamelor se micșorează, putând chiar să dispară.
Comentează acest subiect pe Forumul InfoMaterna sau Întreabă specialistul nostru şi vei primi un răspuns în 24 de ore.
Mioamele sunt foarte frecvente ‒ între 50 și 80% ‒ la femeile peste 30 de ani, mai ales la cele care încă nu au avut sarcini. Pot să fie de la mărimea unui bob de mazăre până la dimensiuni impresionante, de zeci de centimetri.
Fibroamele se pot manifesta prin:
• Senzația de presiune în abdomenul inferior;
• Durere sau crampe pelvine;
• Durere lombară;
• Micțiuni (urinări) dese;
• Constipație;
• Durere acută, de mare intensitate, în momentul în care un fibrom pediculat se torsionează – urgență chirurgicală;
• Sângerare abundentă la menstre sau chiar și între menstre, cu anemie secundară;
• Dismenoree (durere la menstruație) sau dispareunie (durere la contact sexual).
De cele mai multe ori, însă, nu există simptomatologie, iar descoperirea lor este pur întâmplătoare, la un control de rutină sau la ecografia prenatală. Practic, în majoritatea cazurilor, fibroamele nu creează probleme și rar necesită tratament.
Fibroamele și sarcina
Fibroamele sunt responsabile pentru 2-3% din cazurile de infertilitate ‒ dacă blochează trompele uterine sau canalul cervical, dacă ocupă cavitatea uterină sau afectează circulația la nivelul mucoasei uterine. În acest caz, o evaluare ecografică riguroasă este necesară și, după eliminarea altor cauze de infertilitate, se poate recurge la excizia chirurgicală a miomului (pe cale clasică, laparoscopic sau histeroscopic, în funcție de localizare) sau la embolizarea sa. Aceeași atitudine terapeutică va fi în cazul în care o serie de avorturi de vârstă mică nu poate fi explicată decât prin prezența mioamelor. După episodul terapeutic reușit, se poate încerca din nou obținerea sarcinii.
Clasic, s-a considerat că în sarcină, odată cu nivelul crescut de estrogeni, cresc și fibroamele. Studiile recente au arătat că majoritatea nu își modifică dimensiunile, iar cele ce cresc (în general mioame ce inițial aveau peste 5 cm diametru) revin la dimensiunile inițiale după naștere. Chiar și așa, sunt moduri în care cursul normal al sarcinii poate fi afectat.
Cel mai frecvent semn al mioamelor în sarcină este durerea abdominală sau lombară, uneori cu iradiere de-a lungul picioarelor, care cedează frecvent la repaus, gheață și, la nevoie, terapie antialgică. Rareori, mai ales în al doilea trimestru, fibroamele pot degenera ‒ mama poate să prezinte sângerare, durere de mare intensitate, asemănătoare apendicitei sau colicilor renale, și febră. În general, simptomele se remit spontan după câteva zile. Copilul este rar afectat (doar dacă sângerarea este foarte puternică sau fibromul cauzează decolarea placentei).
Fibroamele în sarcină sunt asociate cu poziții anormale ale fătului – prezentație pelviană sau transversă. În unele situații, localizarea joasă a lor poate încetini travaliul sau chiar să împiedice nașterea vaginală, impunând cezariana. În rare cazuri, poziția și mărimea fibroamelor sunt de așa natură încât pot induce poziții vicioase ale fătului și chiar deformări ale cutiei craniene sau ale membrelor, lucru ce poate impune fiziokinetoterapia nou- născutului.
Unele studii au descris un risc mai mare de avort în lună mare, naștere prematură, ruptură prematură de membrane, dezlipire de placentă sau sângerare imediat după naștere. Fibroamele uterine nu cresc riscul de restricție de creștere intrauterină, moarte fetală sau placentă praevia.
Cea mai frecventă complicație este însă nașterea cu 2-3 săptămâni mai devreme, lucru care în general nu afectează negativ prognosticul nou-născutului.
Excizia fibroamelor în timpul sarcinii este de obicei rezervată cazurilor cu acces facil (fibrom pe suprafața uterului, pediculat), care nu au răspuns la terapia medicamentoasă. Ca regulă generală, rezecția fibroamelor la momentul cezarienei este contraindicată, riscul de sângerare fiind foarte mare (excepție făcând fibroamele subseroase, cu pedicul subțire). De obicei, o reevaluare la 6 luni după naștere va clarifica necesitatea unei intervenții chirurgicale în cazul mioamelor ce nu își micșorează spontan dimensiunile.
În concluzie, fibroamele apar în general înainte de sarcină și de obicei nu afectează concepția sau sarcina în sine. În cazul în care știți de existența unui miom, este bine să-l întrebați pe medicul care vă urmărește sarcina dacă mărimea, numărul sau poziția fibroamelor implică riscuri și la ce semne și simptome să vă așteptați. Urmărirea sarcinii va decurge normal, cu mențiunea că monitorizarea ecografică riguroasă a dezvoltării miomului va determina atitudinea terapeutică și modalitatea optimă de naștere în fiecare caz.
