Autor: Valentin Miu, psiholog clinician şi psihoterapeut, în cadrul Centrului de Psihiatrie şi Psihoterapie MindCare
Trăim într-o lume în care relaţiile abuzive sunt des întâlnite. Ce poate înseamna într-o asemenea lume libertatea de a (ne) iubi şi cum am putea înţelege aceste relaţii abuziv?
Nimic nu ni se intamplă fără acordul nostru implicit sau explicit şi, dacă acceptăm asta, avem o înţelegere a relaţiilor abuzive, căci limitele în care acceptăm abuzul din partea celuilalt sunt limitele în care „alegem” să abuzăm noi înşine de propria persoană, nerecunoscându-ne. În momentul în care deschidem ochii şi ne vedem aşa cum suntem, nefiltraţi prin toate lentilele istoriei trecute, avem libertatea de a primi sau refuza acele lucruri pe care ceilalţi le vor să ni le ofere şi totodată avem libertatea de a ne bucura de noi înşine aşa cum dorim.
Abuzul semnifică lipsă de respect, în timp ce iubirea, putem spune, se bazează pe respect. Deşi afirmaţia este logică, asta nu exclude, ba chiar impune intrebarea: în ce constă această lipsă de respect sau cum îl putem respecta pe celălalt? Şi am putea răspunde astfel: lipsa de respect presupune să-l obligăm pe cel de lângă noi, presupune să avem aşteptări multe şi continue, înseamnă să nu-l lăsăm să-şi asume propriile decizii, ci să-i explicăm întotdeauna cum e mai bine, înseamnă să ne fie milă de el, necrezându-l capabil să-şi schimbe felul de a gândi, înseamnă să îl considerăm responsabil pentru ceea ce simţim, spunându-i adesea „din cauza ta simt că…”, înseamnă să lăsăm neînţelese mânia, gelozia şi supărarea; mai înseamnă de asemenea şi încercarea de a-l schimba pe celălalt pentru a se potrivi imaginii din mintea noastra sau a-l lăsa să plăteasca pentru eventualele greşeli, generând nedreptate în relaţie. Niciun termen din această inşiruire nu lasă libertate, ci dimpotrivă, îngrădeşte şi fiecare se referă la persoana proprie, nu la ce face sau crede sau simte celălalt. Pare cea mai simplă modalitate de a distruge o relaţie să-i spunem celuilalt „Tu eşti viata mea!", pentru că implicit spunem : viaţa mea, bucuriile mele, iubirea mea, toate acestea sunt responsabilitatea ta. Ai mare grijă ce faci cu ele. Astfel aşezăm relaţia sub semnul fricii.
Calea înspre libertate, în schimb, pare a fi onestitatea în faţa propriei persoane, adică puterea noastră de a recunoaşte lipsa de respect faţă de celălalt, care se leagă de deşeurile emoţionale apărute în experienţa noastră cu noi şi cu ceilalţi. Bariera în calea acestei recunoaşteri este teama, importanţa de sine, auto-compătimirea, vinovăţia, stări cu care ne confruntăm pentru eliberararea căii înspre a (ne) iubi. Gradul în care reuşim să fim oneşti cu noi înşine este invers proporţional cu gradul în care integritatea noastră a fost măcinata tocmai de acele deşeuri emoţionale.
Onestitatea semnifică asumarea responsabilităţii faţă de propriul comportament, iar în relaţie despovărarea celuilalt de ceea ce oricum nu-i aparţinea – propriile noastre dificultăţi, inhibiţii, frici. În fond, nu asta înseamnă să-i acordăm celuilalt şansa de a fi exact aşa cum e, de a-l iubi exact pentru ceea ce este, fără constrângerile generate de control? Nu asta înseamnă să înţelegem că nu avem niciun drept şi nicio putere asupra celuilalt şi că fiecare e liber să-şi aleagă calea pe care doreşte să meargă? Doar astfel iubirea poate fi văzută ca o formă complexă de înţelegere şi acţiune, înţelegere în raport cu propriile limite şi acţiune în raport cu celălalt.
Există o diferenţă considerabilă între a ne oferi bucuria celuilalt şi a ne manifesta bucuria în prezenţa celuilalt. Dincolo de toate rănile de abandon, respingere sau dependenţă, suntem exact ceea ce trebuie să fim şi cum trebuie să fim. Trebuie doar să deschidem ochii înspre fiinţa noastră. Eliberându-ne de posesivitate ne putem oferi unui scop mai înalt, acela de a trăi şi a ne bucura împreună cu celălalt, care alege liber să trăiască şi să se bucure cu noi, sau mai simplu spus: să ne iubim!
